Aurea mediocritas: filiera Oman, un resort crucial în disputele din Orientul Mijlociu
0Momentul în care comandatul marinei IRGC, AlirezaTangsiri, amenința cu o posibilă închidere a Strâmtorii Ormuz pe 9 aprilie, ca retaliere pentru prezența amenințătoare a Israelului în Emiratele Arabe Unite și, implicit, pentru un adevărat casus belli creat de atacul aerian israelian asupra consulatului iranian din Siria, a reprezentat un punct de maximă tensiune în regiune. Un astfel de moment este instrumentalizat de state care își asumă rolul de mediator, iar Sultanatul Omanului este unul dintre cei mai activi și cunoscuți actori regionali (și nu numai) în astfel de dosare sensibile.
O „oază” de stabilitate într-o „mare” a războiului
Când vorbim despre Orientul Mijlociu, discuția va migra invariabil spre dimensiunea complicată a acestei regiuni, care de-a lungul timpului a împletit excesele religioase cu stări de alertă perpetuă și războaie. Islamismul a fost pus la zid și plasat în cușca damnării eterne în arena internațională, și etichetat drept un pericol pentru „lumea civilizată”. Ideea a fost alimentată și de celebrul articol al lui Samuel Huntington din revista Foreign Affairs din 1993 și sistematizată, pe urmă, în cartea sa arhicunoscută, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea noii ordini mondiale. Teza lui, una de travaliu și de urmărit pe viitor, pune pe seama noilor conflicte care vor reconfigura noua ordine mondială clivajul tot mai adâncit dintre Occident și lumea musulmană, ca efect direct al proliferării islamismului. Aspectul cultural-etnic a fost mereu un element de discordie, însă diplomația a temperat sau chiar prevenit adesea potențiale focare de conflict. Pentru a edulcora oarecum percepția încărcată de tensiune și reticență asupra Orientului Mijlociu, trebuie aduse la lumină și anumite oaze de speranță în regiune. Dintre toate „diamantele neșlefuite” regionale, Omanul merită o atenție deosebită, fiind un actor emergent atât din perspectivă economică, cât și cultural-diplomatică. Exotismul Sultanatului atrage nu doar turiști, ci și factori decizionali ai marilor puteri, care au găsit mereu la Muscat diplomați fini și erudiți, dispuși să intermedieze unele dintre cele mai complicate dosare regionale și internaționale. Dacă Libanul era considerat „Elveția” Orientului Mijlociu în anii 1950-1960, Sultanul Omanului a preluat această metaforă, devenind spre sfârșitul secolului 20 atât un safe heaven (loc sigur) și un hub financiar emergent, cât și un mediator sagace.
Diplomația nucleară Iran-SUA și lobby-ul omanez
În timpul administrației Obama, colaborarea diplomatică dintre SUA și Oman a cunoscut apogeul, contribuind decisiv la finalizarea negocierilor pentru acordul nuclear semnat de Iran și P5+1 (SUA, China, Marea Britanie, Franța, Rusia și Germania). Omanul găzduiește trupe americane deja de câteva decenii.
De baza aeriană Rafo Thumrait, din regiunea Dhofar, SUA s-au folosit pentru a-și susține operațiunile militare din Irak și Afganistan. Astfel, valoarea Omanului în ochii establishment-ului de la Washington este incredibil de mare, apreciată de semnarea unui acord comercial în 2009, care a înscris Omanul într-un grup select de numai 20 de națiuni care sunt parte al acestui acord de liber schimb.
În contextul negocierilor din aprilie 2013 dintre puterile europene și Iran, privind deopotrivă izolarea Iranului în plan internațional, cât și dezvoltarea sa în domeniul nuclear, în paralel, Sultanatul Oman a găzduit o serie de întâlniri private dintre oficialii iranieni și americani. Cu această ocazie, sultanul Qaboos a reiterat faptul că țara sa dorește să păstreze relațiile atât cu SUA, cât și cu Iranul, dar va face tot ce este posibil pentru a găsi o soluție în chestiunea nucleară iraniană și pentru prevenirea izbucnirii unui nou conflict în regiune.
Iranul a răspuns pozitiv propunerilor de cooperare americane în baza faptului că aceste negocieri au fost girate și de cineva în care aceștia au încredere – Sultanul Qaboos bin Said. Fiind prezent la inaugurarea președintelui iranian Hassan Rouhani, acesta a reușit să îndeplinească dorința ambelor părți de a negocia cu cineva de încredere. Întâlnirile secrete din Oman au reușit să îl convingă pe Jake Sullivan, detașatul secret în Oman, și ulterior pe Barack Obama, că iranienii aveau intenții serioase. În 2013, Sullivan a intermediat convorbirea telefonică dintre președintele SUA și președintele proaspăt ales al Iranului, Rouhani, aflat în New York, pentru Adunarea Generală a ONU.
Canalul de comunicare pe filiera Oman a fost atât de secret încât, în SUA, doar cei implicați în mod direct au fost în cunoștință de cauză. Nimeni în Trezoreria Statelor Unite nu a fost implicat, chiar dacă acest departament a gestionat o mare parte din punerea în aplicare a sancțiunilor. Același lucru a fost valabil și pentru majoritatea celor care lucrau în echipa iraniană de negociere. Având în vedere că discuțiile cu israelienii privind implementarea sancțiunilor au fost private, Casa Albă nu a vrut să riște scurgeri de informații către Tel Aviv.
Un alt diferend regional mediat de Oman, a fost criza diplomatică din Golf și blocada economică a Qatarului. Patru state, membre ale Consiliului de Cooperare din Golf (Gulf Cooperation Council-GCC), Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain și Egipt au dispus întreruperea legăturilor diplomatice și comerciale cu Doha, impunând și un regim de blocadă maritimă și aeriană, acuzând Qatarul de susținere a terorismului și de apropierea prea mare față de Iran. În această speță, Omanul și-a manifestat în primă instanță poziția tradițională de neutralitate, însă, ulterior, a ajutat Qatarul să depășească impedimentele provocate de blocada economică și, implicit, a profitat din punct de vedere financiar, ocazie prin care cele două state și-au consolidat legăturile din mediul de afaceri.
Geografia își spune cuvântul
Între timp, un eveniment de o reală importanță geostrategică s-a petrecut chiar în proximitatea Golfului Oman. Este vorba despre finalizarea exercițiilor din cadrul Sea Security Belt 2024, având drept principali actori Rusia, China și Iran. Exercițiile au început oficial luni 11 aprilie 2024, odată cu sosirea navelor rusești și chinezești în portul iranian Chabahar. Exercițiul din acest an este primul care permite observatori din alte țări, și anume Pakistan, Kazahstan, Azerbaidjan, India, Africa de Sud și, nu în cele din urmă, Oman. Agenția de știri iraniană Islamic Republic News Agency (IRNA) a anunțat că, potrivit unei declarații transmisă de oficiali ai sediului media al strategiilor comune, scopul exercițiului a fost de a extinde cooperarea multilaterală între țările participante, pentru a-și arăta capacitatea de a sprijini în comun pacea mondială, securitatea maritimă și de a crea, în viitor, un grup în sectorul maritim.
Nave militare aparținând Rusiei și Chinei, ajunse în apele teritoriale iraniene pentru participarea la exercițiile din cadrul exercițiului comun Maritime Security Belt, 2024. Foto: Islamic Republic News Agency.
Rolul Omanului în trioul Iran, Israel, SUA
În timp ce Republica islamică Iran își îmbunătățește capabilitățile militare prin producție proprie, dar și prin achiziționarea de avioane de luptă Su-35 fabricate în Federația Rusă, SUA asigură cea mai importantă componentă securitară pentru statele arabe din Orientul Mijlociu, furnizând rachete Patriot și sisteme de rachete anti balistice cu rază lungă de acțiune Arabiei Saudite, Kuweitului, Qatarului, Bahrainului și Emiratelor Arabe Unite. De asemenea, sistemul THAAD (Terminal High Altitude Area Defence) este operațional sau în curs de dezvoltare în EAU, Qatar și Oman. Astfel, SUA și-au configurat o adevărată rețea de capabilități de apărare aviatice, menite să descurajeze orice conflict regional.
Prin achiziționarea de capabilități militare americane, Omanul ocupă un loc central în ceea ce privește opțiunile strategice ale SUA în Golf, motiv pentru care, de aproape o lună, navele americane au oprit în porturile Sultanatului, precum și în cele din Arabia Saudită sau Djibouti. Un aspect important este, însă, faptul că portul Duqm din Oman a fost cel mai des vizitat port străin.
Proaspătul conflict dintre Iran și Israel a divizat din nou Orientul Mijlociu în două mari alianțe – rețeaua Iranului compusă din actori statali (Irak, Siria) sau non-statali (Hezbollah, Houthi) și grupul de state asimilate drept aliați tradiționali ai Occidentului (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Israel). De altfel, membrii celei mai importante organizații de cooperare din regiune, GCC, nu au aceeași poziție în ideea temperării activității Iranului. Dacă Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Bahrain s-au opus în mod ferm Iranului, țări precum Qatar, Kuweit sau Oman înclină spre o abordare de tip hedging, adică de colaborare cu partenerii săi regionali și internaționali, în timp ce își menajează relațiile diplomatice și economice cu Iranul.
Istoria relațiilor bilaterale Oman-Iran datează încă din vremea dinastiei Pahlavi. În urma Revoluției din 1979, relațiile celor două state nu s-au degradat. Partajarea accesului la punctul strategic reprezentat de Strâmtoarea Ormuz și numeroasele exerciții militare comune au confirmat acest aspect. În 2009, cele două state au convenit să coopereze în eforturile de combatere a contrabandei în Golful Oman, în cadrul acestor acorduri. au menținut relații militare bune de mulți ani, desfășurându-și adesea forțele armate în exerciții comune. De la Primăvara Arabă, Oman și Iran au dezvoltat, de asemenea, legături economice și culturale foarte strânse.
Omanul și-a construit o reputație în regiune din asumarea rolului de a gestiona diferendele pe cale diplomatică, într-o regiune din ce în ce mai puțin predictibilă. Nu a abdicat de la acest drum nici în urma atacului grupării teroriste Hamas din 7 octombrie. De asemenea, a purtat o serie de dialoguri cu guvernul iranian, pentru a limita atacurile rebelilor Houthi din Marea Roșie. La aceste negocieri participând și ministrul de externe britanic, David Cameron. Astfel, în momentul de față, diplomații din Muscat ar putea juca un rol crucial în calmarea tensiunilor dintre Israel și Iran, prin menținerea unui canal de comunicare permanent între Statele Unite și Iran. Împreună cu alte două state consacrate în materie de negociere, Qatarul și Kuweitul, la care se adaugă și Elveția, aflată în postura de reprezentant direct al intereselor americane în Iran, Sultanatul Oman se află într-o poziție în care poate avea un rol decisiv. Specificitatea abordării acestui stat constă în eludarea discuțiilor directe, pentru a facilita astfel un spațiu discret de dialog. Această strategie se numește, în limbaj diplomatic, catalizator, mai degrabă decât mediator.
Consilierul Departamentului de Stat, Derek Chollet, și subsecretarul de stat omanez pentru afaceri externe, Khalifa Alharty. Sursă foto: X.
Spiritele sunt tot mai aprinse în Orientul Mijlociu, iar situația geopolitică cere noi soluții. În acest context, Omanul își face apariția și își rezervă poziția de stat mediator în noul conflict izbucnit între Israel și Iran. Mesajul Iranului către SUA, cu privire la faptul că se încearcă evitarea unei escaladări și recurgerea la actori regionali de tip proxy, a fost transmis pe ruta Oman. Conducerea de la Muscat a condamnat atacul Israelului asupra orașului iranian Isfahan, urmate de mai multe explozii în alte orașe. Într-un comunicat din 19 aprilie de pe rețeaua X, ministrul de externe al statului din Golf a criticat repetatele acțiuni militare israeliene în regiune. Ministrul a cerut comunității internaționale „să se raporteze la cauzele tensiunilor în cheia dialogului, diplomației și soluțiilor politice”. Atuul diplomației Omanului este, prin excelență, discreția, motiv pentru care au apărut foarte puține detalii despre facilitarea contactelor în ultimele luni între Iran și adversarii săi politici. În lipsa unui canal de comunicare între SUA și Iran, o parte din volumul de lucru ar putea fi direcționat prin Ambasada Marii Britanii de la Teheran sau chiar pe filiera Oman. Discursul Omanului, și anume condamnarea intervențiilor militare britanice și americane împotriva rebelilor Houthi și susținerea dreptului Palestinei la statalitate îi conferă un ascendent în discuțiile de facilitare a relațiilor cu Iranul. În ceea ce privește dosarul nuclear iranian, Omanul, dar și Qatarul, lucrează pentru a menține canale deschise de dialog între Washington și Teheran.
John Bass, subsecretar de Stat al SUA pentru Afaceri Politice și Khalifa Alharthy, subsecretar de stat pentru afaceri externe al Omanului. Sursă foto: X
Nu trebuie omis nici faptul că mișcările diplomatice pe care Omanul le întreprinde la nivel regional, cu impact major la nivel internațional, vizează, în mod incontestabil, interesele sale de securitate și îi oferă numeroase beneficii de natură economică, motiv pentru care portofoliul investițional din Oman este extrem de diversificat.
Concluzii
Așadar, Sultanatul Omanului se află la joncțiunea dintre sferele de influență ale marilor puteri globale lumii – Statele Unite, China și Rusia, și, într-o oarecare măsură, Uniunea Europeană. De asemenea, este liantul regional în materie de cooperare, cu adevărat un unicat printre statele arabe și, alături de Qatar, Kuweit și Bahrain, este un partener strategic de mare angajament al SUA. Mai mult, deține și un “capital simbolic” de neegalat în lumea islamică.
Chiar dacă pe termen scurt este greu de anticipat în ce fel și dacă sultanul și diplomații omanezi vor avea disponibilitatea și instrumentele necesare pentru a crea contextul necesar unui viitor dialog regional între Iran, Israel și aliații fiecăruia dintre cele două state, un lucru este cert – regiunea are o nevoie acerbă de contribuția unor astfel de canale de comunicare pentru securitatea sa, iar Sultanatul Omanului îndeplinește toate condițiile pentru un astfel de rol.
Teritoriu extrem de efervescent, dar în același timp de o stabilitate frapantă, în ciuda localizării sale, Omanul este un stat insolit, care, de la primele sale încercări de coagulare politică a avut o anume autenticitate. Istoria sa vastă și întrețesută cu momente de declin și ascensiune trasează liniile unui actor cu valențe de putere regională.
Andrei Adămache este student la Masterul de Studii de Securitate al Universității din București.
Se încarcă comentariile...
